Mănăstirea Băișoara

Este Manastire de calugari infiintat in 1991, cu hramul “Sfanta Cruce” (14 septembrie), zi de perelinaj care se repeta în Duminica Sfintei Cruci. Se afla in com. Baisoara, jud. Cluj, la 37 km SV de Cluj-Napoca, 35 km V de Turda. Este ctitorita din lemn in 1991 de familia Twisk Eugenia si Nastasia. In prezent biserica nu este pictata. Asezamantul este in curs de organizare si de formare a obstii.

 taret: protos. Emanuel Scarlat

Cazare: 70 locuri
Adresa: com. Baisoara, 407065, jud. Cluj

Manastirea Baisoara este ctitoria doamnei Nastasia Tetrei, care a avut dorinta de a inalta un locas de inchinare lui Dumnezeu.  In 1991, pe terenul sau, a fost ridicat  Schitul Baisoara care, dupa patru ani, avea sa fie ridicat la rangul de manastire. Dupa construirea unui paraclis de lemn si a corpului de chilii s-a inceput, in 1999, ridicarea unei biserici in stil bizantin, dupa modelul bisericii Manastirii Sinaia.

Mănăstirea Arnota

 

Pe scurt

Este manastire de călugărițe, cu hramul "Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil" (8 noiembrie). Se afla in com. Costesti, jud. Valcea, la 45 km NV de Ramnicu Valcea, drum modernizat Ramnicu Valcea - Horezu (43 km), ramificatie com. Costesti, 14 km NE de Horezu. Este ctitoria lui Matei Basarab (1633-1636) pe temelia unei biserici mai vechi, nedatate. Ansamblul a fost renovat de Constantin Brancoveanu (1705-1706) si apoi, in stil neogotic, sub Barbu Stirbei (1852-1856). Are remarcabile picturi murale interioare (1644), cu un valoros tablou votiv, apartinand zugravului Stroe din Targoviste, intregite in pronaos in epoca brancoveneasca de zugravii Enache si Preda. Aici se alfa mormantul lui Matei Basarab si al vornicului Danciu, tatal sau. Detine un muzeu de arta religioasa. Are arhondaric.

Reportaj

Suflete tinere, între zidurile bătrâne de la Arnota

Era sâmbătă seara când am ajuns la Arnota. Căutam să urcăm pe drumul cu multe serpentine care brăzdează în spirală Muntele Căpăţânii. Atunci când eşti la baza lui, mănăstirea din vârf îţi pare aproape, dar odată porniţi spre culme, am pierdut din orizontul vederii Arnota, ctitoria lui Matei Basarab. Dar mănăstirea ne aştepta sus, răbdătoare. Obştea de aici are şaptesprezece maici.
Am trecut de cariera de calcar cu benzile rulante care duc la poale roca albă, smulsă din pântecele muntelui. Mică, frumoasă, înconjurată de corpul de chilii construite recent, mănăstirea se încadrează minunat în peisajul montan. Cerul albastru, verdele copacilor şi al ierbii, biserica şi chiliile albe, cu acoperiş roşu, oferă un spectacol de culori liniştitor şi reconfortant pentru bucureşteanul obişnuit cu pestriţul maşinilor şi al reclamelor ţipătoare, agăţate peste tot.
Ne-a întâmpinat conducătoarea obştii, maica Ambrozia Rucăreanu. Stareţă din februarie 2005, maica este una dintre monahiile care şi-au făcut ucenicia la Mănăstirea Bistriţa, sub îndrumarea maicii Mihaela Tamaş, egumena lavrei unde se află moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul.
Rol de închisoare
Biserica Mănăstirii Arnota, ctitoria lui Matei Basarab, are o istorie tumultuoasă. De la ridicarea ei în 1636, doar începutul a reprezentat un moment înfloritor. A urmat o perioadă de decădere, după care, Vodă Brâncoveanu, pe la 1700, a încercat să readucă lăcaşul la strălucirea lui de odinioară, donând clopotele, uşa de la intrarea în biserică, sculptată în lemn de castan şi catapeteasma din lemn de tei aurit, aflată acum în custodia Muzeului Naţional de Artă din Bucureşti.
Pe la 1853-1855, mănăstirea a avut parte de consolidare din partea domnitorului Ştirbei Vodă, pentru că edificiul era aproape ruinat de trecerea timpului şi de cutremurul din 1838. Domnitorul însă nu a urmărit un scop duhovnicesc, ci a folosit-o ca închisoare politică. De aceea, incinta se vede mică, strâmtă, pentru că pe Vodă nu îl interesa spaţiul din incinta mănăstirii.
Se păstrează documente potrivit cărora, în jurul anilor 1860, a existat un stareţ care a reuşit înviorarea vieţii monahale, pentru scurt timp.
Între anii 1935-1937, s-au executat alte lucrări de renovare, finalizându-se şi drumul de acces până la mănăstire.
O obşte tânără
Cea mai importantă etapă de reabilitare a Arnotei s-a consumat începând cu anul 2003, pentru că detonările făcute în cariera de calcar, aflată mai jos de mănăstire, au dus la deteriorarea zidurilor. Lucrările de consolidare au demarat din iniţiativa Preasfinţitului Gherasim, Episcopia Râmnicului suportând toate cheltuielile. „Părintele Episcop - povesteşte maica Ambrozia - urca aici în fiecare lună, pentru a vedea în ce stadiu se află lucrările, de ce mai este nevoie pe şantier şi pot spune că este mănăstirea sa de suflet“.
De la întemeiere până în 2003, în mănăstire au slujit monahi. Pentru că în 2001 mai erau doar doi călugări, Preasfinţitul Gherasim a hotărât să facă o schimbare şi a transformat Arnota în mănăstire de maici. În 2001, au urcat aici 6 maici de la Mănăstirea Bistriţa, dar acum, obştea cuprinde şi maici călugărite la Arnota.
La început, a fost metoc al Bistriţei, iar din 2005, când a fost numită prima stareţă, ea a devenit independentă. În prezent, la Arnota vieţuiesc şaptesprezece maici. Este o obşte tânără, inimoasă şi disciplinată.
Pe lângă slujbele de peste zi, maicile mai au în grijă o gospodărie cu animale, o mică grădină şi ateliere de sculptură şi broderie. Aici se confecţionează cruci, metanii, iar în atelierul de broderie se lucrează veşminte clericale. Întrucât corpul de chilii este deja terminat, maicile au decis să construiască un paraclis. Pentru pictura acestuia s-a apelat la sprijinul Departamentului Cultelor, care ajută financiar acest proiect.
În această vară vor începe lucrările de pictură la paraclis unde se vor săvârşi majoritatea slujbelor pentru a proteja de fum fresca bisericii care este restaurată de curând.
Moaştele călătoare
Matei Basarab, atunci când a construit mănăstirea, a dăruit o raclă cu părticele din sfintele moaşte, ferecată în aur şi argint, împodobită cu pietre preţioase.
Din păcate, şi ele au avut o istorie zbuciumată. Pe la 1886, o nepoată a domnitorului Constantin Brâncoveanu, Safta Brâncoveanu, a trecut pe la Arnota şi s-a închinat la moaştele pe care le adăpostea mănăstirea. Văzând starea deplorabilă a acesteia, ea a luat cu sine sicriaşul cu sfintele odoare, ducându-l la Biserica Domniţa Bălaşa din Bucureşti. De acolo, ele au fost luate şi au ajuns în Rusia, odată cu tezaurul României, cedat sovieticilor ca despăgubiri percepute Statului român în urma celui de-al Doilea Război Mondial. Cum pe ruşi nu-i interesau sfintele moaşte, ci ferecătura, care avea o valoare foarte mare, ele au fost returnate. O parte din moaşte a ajuns la Muzeul de Artă din Bucureşti. Datorită unei legi apărute în 2001, muzeul a fost obligat să restituie moaştele, dar la Arnota nu au ajuns decât cele fără ferecătură, a doi sfinţi: Sfântul Maxim Mărturisitorul şi Cuvioasa Paraskevi din Grecia.
Moaşte aparţinând Sfintei Marina, Sfântului Apostol Filip şi Sfântului Mihail, episcopul Sinadelor, au fost trimise în 1986 Mănăstirii Hurez, la cererea maicilor de acolo. Racla donată de Matei Basarab mai conţinea rămăşiţele pământeşti ale Sfinţilor Atanasie şi Chiril, dar nu se mai cunoaşte locul unde se află acum. Nici moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur, deţinute de Mănăstirea Arnota, n-au mai putut fi găsite. În schimb, maica stareţă de la Bistriţa a oferit, ca binecuvântare şi ocrotire monahiilor care, în 2001, au urcat la Arnota, un deget al Sfântului Grigorie Decapolitul.
▲ Povestea stareţei de la Arnota
Stareţa Mănăstirii Arnota a fost director de vânzări la cea mai mare întreprindere de mobilă din ţară.
Despre venirea în mănăstire, maica Ambrozia Rucăreanu ne-a povestit: „Gândul de a deveni monahie a venit treptat, dar când hotărârea a fost luată, nu a durat mult timp până s-a împlinit. Aşa cum spunea şi Cuviosul Efrem, de la Muntele Athos: «Dumnezeu vine, cheamă, strigă în inima ta. Dacă tu Îl refuzi, El mai încearcă o dată, te mai cheamă, iar dacă nu răspunzi nici acum, te lasă».
Nu eu L-am ales pe Dumnezeu, ci El m-a ales pe mine. Mergând pe la mai multe mănăstiri, într-o primă fază nici nu mă gândeam la rămânerea definitivă în monahism.
M-am dus la duhovnicul meu, căruia i-am spus hotărârea mea. S-a bucurat. Probabil aştepta acest lucru. Am stabilit 40 de zile de post şi rugăciune, pentru a mi se limpezi gândurile. După aceea, am plecat la mănăstirea pe care o alesesem. Am vorbit cu maica stareţă, îmi aduc aminte ca astăzi. Maicile ieşeau de la Priveghere şi, întâlnindu-mă, stareţa mi-a spus: «Când vii la noi?» «Păi... acum», le-am răspuns.
Acestea s-au întâmplat în primăvara lui 2001, de Rusalii.
Aşa am intrat ca soră la Mănăstirea Jgheaburi, din Râmnicu Vâlcea, o mănăstire mică, mai retrasă.
„Vei simţi că ai venit degeaba la mănăstire“
Eu sunt născută în Constanţa. După facultate, rămânând în Bucureşti, aveam nevoie de bani ca să mă întreţin, să-mi plătesc chiria… A trebuit să-mi găsesc un serviciu bun, pentru a face faţă cheltuielilor. La început, mă hotărâsem să intru în învăţământ. Eram hotărâtă să dau examenele de titularizare, dar am întâlnit o colegă care mi-a propus un post mai bun, la o cunoscută întreprindere de mobilă din România. Dar job-urile bune mănâncă timp mult.
Acum, uitându-mă la lumea de astăzi, îmi dau seama că aveam chiar mult timp liber. Dar simţeam cum acordam mai mult timp serviciului decât lui Dumnezeu. Mă gândeam că, la Judecată, Hristos mă va întreba: «Ce ai făcut pentru Mine?» Răspunsul meu ar fi fost: «Am vândut mobilă». Nici măcar nu o făceam pentru Dumnezeu, pentru că îmi luam plată.
Mi-a fost greu când am intrat în mănăstire, pentru că, până atunci, lumea mea era alta. Părintele Arsenie, duhovnicul meu, mi-a spus: «Primul lucru care îţi va părea ciudat este acela că ai venit degeaba la mănăstire. Că nu ai nici un rost. Că nimeni nu are nevoie de tine şi că nu foloseşti la nimic». Obişnuită până atunci să fiu mereu pe teren, cu activitate permanentă, a fost dificil pentru început. Dar, cu răbdare, acestea toate au trecut. Cred că nu există cale în viaţă care să nu presupună o luptă“, încheie senină maica Ambrozia.
▲ Salvat de un arnăut, Matei Basarab zideşte Mănăstirea Arnota
Arnota, atestată documentar prima dată la 11 iulie 1636, a fost ridicată de domnitorul Matei Basarab, ca mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru că a scăpat cu viaţă în urma unei lupte pierdute cu turcii. Tradiţia spune că Vodă, urmărit de inamicii lui, s-ar fi retras pe plaiurile Vâlcii, în Munţii Arnotei, refugiindu-se în rogozul unui mic lac. Schimbând hainele cu un arnăut care era în oastea sa, a reuşit să scape din urmărirea turcilor. De aceea, mănăstirea a primit acest nume de la arnăutul care a salvat viaţa lui Vodă. Matei Basarab a iubit foarte mult acest loc. A dorit ca biserica construită de el pe vârf de munte să fie necropola familiei. Dar dorinţa lui nu s-a împlinit de la început. El a murit în 1654, la Târgovişte, în condiţii grele, fiind bolnav, şi a fost îngropat alături de soţia sa, doamna Elina, în Biserica Domnească din capitala Ţării Româneşti. La patru ani de la moartea domnitorului, avea loc răscoala seimenilor, în timpul căreia au fost profanate mormintele voievodale. Văzând această nelegiuire, Mihnea al III-lea a hotărât strămutarea osemintelor voievodului în Biserica Arnotei, unde a dorit Basarab să se odihnească el şi familia sa.
Inscripţia de pe piatra mormântului lui Matei Vodă, sculptată în marmură albă de artistul transilvănean Elias Nicolai la 1659, exprimă cel mai bine portretul acestui mare ctitor muntean: „Aici zace Matei Basarab, cu mila lui Dumnezeu odinioară stăpân şi Domn al Ţării Româneşti, bărbat înţelept, îndurător şi milostiv, întemeietor şi înnoitor a multe biserici şi mănăstiri; niciodată biruit, ci biruitor şi a multe învingeri învingător preaslăvit…“

 

Mănăstirea Arad Gai

Pe scurt:

Este manastire de calugarite, reinfiintata in 1964 cu hramul “Sfantul Simeon Stalpnicul” (1 septembrie). Se afla in cartierul de NV al Municipiului Arad, la 50 km N de Timisoara, 153 km NV de Deva, 115 km SV de Oradea si 47 km E de Nadlac. Biserica din zid este ctitorita de Episcopul de Arad Sinesie Jivanovici intre 1760 si 1762. Arhitectura si decoratiunile sunt in stil baroc. Nu este pictata. Iconostasul este pictat de Stefan Tenetchi din Densus in 1767. Are un turn-clopotnita pe latura vestica. Biserica de lemn a fost adusa din Salistea de pe Mures (1988). Are un muzeu eparhial cu o valoroasa colectie de arata compusa din: icoane pe lemn din sec. XVII, icoane pe sticla facute de mesteri tarani ardeleni, carti rare, multe cu valoare de patrimoniu, manuscrise , obiecte de cult.

Reportaj:

Mănăstirea Gai, din judeţul Arad, a fost ridicată între anii 1760-1762 de episcopul Sinesie Jivanovici (1751-1768). Mănăstirea se înfăţişa ca un ansamblu alcătuit dintr-un conac (reşedinţa episcopului), o biserică şi anexe gospodăreşti. Conacul a avut funcţia de reşedinţă de vară pentru episcopii Aradului. Biserica a constituit un lăcaş de închinare pentru credincioşii din apropiere. După demolarea vechii catedrale a Aradului, în anul 1861, au fost strămutate şi înmormântate la Gai, în interiorul altarului, rămăşitele pământeşti ale episcopilor înhumaţi în catedrală. Reînfiinţată în 1964, în prezent este mănăstire de maici, având hramul la 1 septembrie, când este sărbătorit Sfântul Simeon Stâlpnicul.
În oraşul Arad, în zona de nord-vest, în cartierul Gai, la capătul străzii Dunării, se înalţă unul dintre cele mai reprezentative monumente din secolul al XVII-lea, din vestul ţării, Mănăstirea „Sfântul Simeon Stâlpnicul“ sau Mănăstirea Gai. Episcopul Sinesie Jivanovici (1751-1768), de neam sârb, a ridicat biserica între anii 1760-1762, pentru veşnica sa pomenire şi pentru a fi folosită de urmaşii săi în scaunul episcopal al Aradului. Toate au fost ridicate pe vechiul domeniu al episcopiei, obţinut de episcopul Isaia Diacovici (1706-1708). Lucrările au fost încredinţate maistrului zidar Egidiu Genowein, german de origine.
Clădirea avea un conac şi un paraclis, ambele construite în stil baroc. Conform proiectului, era o „casă cu etaj de 15 pe 7 stânjeni şi înălţimea pe dinăuntru de 2 stânjeni. Biserica să fie legată de casă, la care episcopul Sinesie făcu modificarea ca să fie cu un picior şi jumătate mai lungă. Curtea de 16 pe 9 stânjeni, la capăt având un grajd de 9 pe 2 stânjeni, accesibil pentru 11 cai. Casa, despărţită în mijloc prin coridor şi la parter şi la etaj, are la parter şase camere pardosite, bucătărie şi cameră de alimente; la etaj opt camere şi cămară. În plus, la parter, ca şi la etaj, se află sala treptelor, rezerva şi un punct sanitar. La parter se află şi un coridor transversal pe la mijlocul celui longitudinal. Subsolul are pivniţa boltită. Biserica are la partea vestică un turn dreptunghiular pentru clopote în stil baroc“.
Moştenirea lăsată de episcopul Sinesie
Biserica, alipită de latura de nord a conacului, este construită în stil basilical, cu un turn masiv. În tinda bisericii se află o cruce mare de marmură lipită de zidul care susţine turnul. În 1767, pictorul Ştefan Teneţchi realiza pictura iconostasului sculptat în lemn de tei. Realizată într-o manieră italienizată, cu ecouri din renaştere şi baroc, iconostasul cuprindea 22 de icoane repartizate în trei registre, în partea de jos fiind icoanele împărăteşti: Sfântul Ioan Botezătorul, Maica Domnului cu Pruncul deasupra norilor, Iisus Hristos cu cruce deasupra norilor şi Sfântul Simeon Stâlpnicul (icoana hramului). Deasupra uşilor diaconeşti şi împărăteşti apar Maica Domnului, Izvorul tămăduirii, Cina cea de Taină, Pogorârea Duhului Sfânt, iar în ultimul registru Apostolii, având în centru Deisis. Deasupra iconostasului: Maica Domnului, Sfântul Apostol Ioan şi o Cruce. Pe lângă pictura de pe iconostas, în biserică existau, atârnate pe peretele de la strana stângă, două icoane, una reprezentând pe Sfântul Ierarh Nicolae, datată 1792, iar cealaltă reprezentând pe Maica Domnului, datată 1837.
În altar, între iconostas şi sfânta masă, se află o lespede funerară fixată în cuie mari de fier. Sfânta masă este din marmură neagră cu picioarele sculptate în figuri decorative. Proscomidiarul are frontispiciul de marmură sculptată, cu următoarea inscripţie în slavonă: „S(inesie) J(ivanovici) episcop Aradski, Varadski, Halmajski i proci“. Spălătorul, de asemenea, este din marmură, cu rezervor de apă deasupra. Se află şi aici, ca în pridvor, o cruce de marmură, vas de aramă pentru apă, plumbuit, şi alt vas cu încrestături şi cu braţ prin care se varsă apa. Împreună cu chivotul masiv din aur, toate provin de la episcopul Sinesie.
Colecţia de „Valori de artă veche românească“
Acest ansamblu arhitectonic de epocă a fost întregit prin aducerea, în cadrul complexului, a bisericii de lemn, din Seliştea de Mureş, comuna Petriş, unul dintre cele mai reprezentative monumente din lemn ale arhitecturii româneşti de pe Valea Mureşului, în secolul al XVIII-lea. Aici mai este impresionantă colecţia de „Valori de artă veche românească“, colecţie aflată în interiorul vechiului conac, care reprezintă o splendidă imagine a artei vechi româneşti din acest colţ de ţară.
Conacul a avut funcţia de reşedinţă de vară a episcopilor Aradului. Construcţia propriu-zisă a conacului era alcătuită din opt încăperi mai spaţioase, cărora li se adăuga în colţul din nord-est paraclisul de mici dimensiuni. Două încăperi centrale mai mari, dispuse una în continuarea celeilalte, aflate în arcul clădirii, probabil destinate şedinţelor consistoriale. Încăperea pentru odihna episcopului putea fi cea situată la nord-vest, precedată la est de o cameră de lucru a episcopului. Alte două încăperi, dispuse spre sud, lipite paraclisului, una având o fereastră, de unde ierarhul putea asista la slujbele religioase spre sfârşitul vieţii, când din cauza sănătăţii nu mai putea sluji.
Ajunsă în paragină, s-a reînfiinţat în 1964
Biserica nu a îndeplinit numai un simplu rol de paraclis, încă de la început ea a fost lăcaş de închinăciune pentru credincioşii din Gai. În matricolele de botezaţi şi morţi ale Bisericii „Naşterea Sfântul Ioan Botezătorul“ din Arad, din secolul al XVIII-lea, aflăm nume de preoţi care oficiau la Paraclisul „Sfântul Simeon Stâlpnicul“ slujbe, botezuri şi înmormântări pentru enoriaşii din Gai. După demolarea vechii catedrale a Aradului, în anul 1861, au fost strămutate aici rămăşiţele pământeşti ale episcopilor Sinesie Jivanovici (1751-1768), Pahomie Cnezevici (1770-1783), Pavel Avacumovici (1787-1815), Nestor Ioanovici (1829-1830) şi Gherasim Raţ (1835-1850). Ei au fost reînhumaţi în altar, în faţa prestolului, sub o lespede de marmură roşie, prinsă cu sigile de plumb la cele patru colţuri.
După moartea episcopului Sinesie Jivanovici, ctitoria de la Gai a străbătut o perioadă dificilă. Totuşi, biserica a continuat să fie folosită de credincioşii ortodocşi, români şi sârbi din Gai, constituindu-se în biserică parohială. În anul 1835, când Gherasim Raţ ajunge episcop al Aradului, acesta găseşte aşezământul aproape părăsit. Se pare că în timpul Revoluţiei din 1848 aşezămintele de la Gai au avut şi mai mult de suferit. Vechea reşedinţă episcopală de pe malul Mureşului şi catedrala fiind expropiate, în 1857, la aşezământul ecleziastic de la Gai s-au început lucrările de reparaţii ale clădirilor. După separarea ierarhică dintre români şi sârbi, în anul 1870, sârbii şi-au construit biserică proprie, cu hramul „Schimbarea la Faţă“, românii continuând să folosească Biserica „Sfântul Simeon Stâlpnicul“, până în perioada interbelică.
Reînfiinţată în 1964, în prezent este mănăstire de maici, având hramul la 1 septembrie, când este sărbătorit Sfântul Simeon Stâlpnicul. O nouă biserică a fost construită în incinta mănăstirii, mult mai mare, de dimensiunile unei catedrale, care este la stadiul de pictură.

 SURSA

Mănăstirea Apostolache

 

Pe scurt:

A fost construita între anii 1645-1652. Ansamblul fostei mănăstiri se compune dintr-o incintă cu zid de apărare, un turn clopotniţă la intrare, un corp de case egumeneşti şi o biserică in centru. Din 1992 ansamblul constituie primul şantier comun franco-român fiind inclus în Protocolul de schimburi culturale dintre Franţa şi România.

Reportaj:

La numai 41 km de Ploieşti, în Protopopiatul Urlaţi, din Arhiepiscopia Bucureştilor, pe o culme de deal, înfruntă secolele Mănăstirea Apostolache. Ctitorie a lui Apostolache - unul dintre comişii lui Mihai Viteazul - şi a soţiei sale, Voichiţa, mănăstirea-cetate este una dintre cele mai tainice şi mai frumoase aşezăminte de pe Valea Cricovului Sărat. Aici, de peste 43 de ani, slujeşte părintele Ion Alexandru. Incendiată de tătari, profanată de nemţi, afectată de cutremure, închinată Athosului, mănăstirea, devenită biserică de parohie, şi-a continuat misiunea, fără încetare, până astăzi. În prezent, sfântul lăcaş îşi reface chipul de odinioară, fiind cuprins într-un vast program de restaurare.
Să trăieşti instantaneu sentimentul că vieţuieşti deodată în două lumi diferite, percepând trecutul adunat în albul strălucitor al unor ziduri de mănăstire-cetate, şi prezentul în arcul voltaic al unui aparat de sudură este, cu siguranţă, o stare paradoxală, pe care o poţi numi taină. Căci o asemenea trăire ne-a învăluit la Apostolache, din clipa în care ne-am trezit în faţa vechii mănăstiri, monument inclus în patrimoniul UNESCO, care, printr-un efort uriaş, îşi recapătă în zilele noastre chipul strălucitor de odinioară.
Cu siguranţă, nici frumuseţea peisajului, nici pitorescul satelor din zonă, nici chiar această primăvară nu şi-ar afla sens şi dimensiune identitară, neraportate la Mănăstirea Apostolache.
Se îngemănează aici o frumuseţe boierească din veacurile voievodale, potolită în fast de rigoarea unor regulamente cazone, iureşul unor asalturi barbare, stăvilite cu jertfă de oştenii măriei sale cocoţaţi pe ziduri, peste care se prelinge vindecarea unor rugi rostite la ceas de noapte de călugări îngenuncheaţi în tainice chilii. Şi parcă şi viaţa şantierului deschis astăzi aici, cu sunetul circularului electric ce despică buşteni, cu pliciul şi scânteia aparatului de sudură sau cu scrâşnetul lopeţii care întoarce mortarul în cadă, se întrepătrunde lucrării, căci peste toate se aude, integrator, cântatul unui cocoş ce vesteşte ceasul Învierii Celui ce a învins moartea.
Istorie, taină, o legendă şi ctitorii aşezământului
Ajunşi la porţile mănăstirii, însoţiţi de părintele paroh Ion Alexandru, pe care l-am găsit trebăluind împreună cu meşterii care lucrează la restaurarea vechiului aşezământ, ni s-a deschis o poartă, ca şi cum de dincolo de ziduri însuşi comisul Apostolache ar fi dat ordin să fim lăsaţi să intrăm. Uluirea este un cuvânt ce nu poate cuprinde tot ce te domină aici. Căci, de afară, zidurile mănăstirii, albe ca o zi din Săptămâna Luminată, clopotniţa de deasupra porţii, sau pereţii bisericii din cărămidă roşie din curte, despuiaţi de tencuiala scorojită de ploi, turla încorsetată în schelărie, clădirea arhondariei deja refăcute, subsolul curăţat şi reparat, toate te întorc în timp cu câteva secole în urmă, pentru a te readuce instantaneu într-un prezent vizibil şi concret.
Istoria acestui aşezământ poate fi sintetizată în câteva date, departe însă de a-i zugrăvi măreţia.
Mai întâi, aici a fost ridicat un lăcaş de rugăciune înainte de 1595, a cărui veche biserică este atestată documentar. Apoi, în jurul lui, între 1645 şi 1652, Apostolache, comisul lui Mihai Viteazul, împreună cu soţia sa, Voichiţa, au înălţat mănăstirea actuală, cu hramul "Adormirea Maicii Domnului", căruia, mai târziu, i s-a adăugat şi cel al "Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil". O legendă locală spune că într-una din trecerile comisului pe aici, împreună cu domnul muntean, i-ar fi murit un fiu, pe nume Nicolae, pe care l-ar fi înmormântat în acest loc. Ulterior, din acest motiv ar fi construit mănăstirea care îi poartă numele pe moşia Măstăneşti, care şi-a luat apoi numele de Apostolache.
În 1628, postelnicul Ianache Caragea a închinat Mănăstirii Dochiariu din Athos ctitoria sa, Mănăstirea Slobozia, din Ţara Românească, pentru ca în 1652, pe vremea lui Matei Basarab, chiar înainte de a fi terminată, fratele postelnicului să închine Mănăstirea Apostolache aceluiaşi aşezământ athonit. În 1658 sau în 1661, mănăstirea comisului a fost arsă de tătari, rămânând pustie, după cum se pomeneşte într-un hrisov al lui Gheorghe Duca, domn al Moldovei, pentru scurtă vreme şi al Ţării Româneşti. Acesta hotărăşte să o reînfiinţeze şi să o pună sub ascultarea Mănăstirii Slobozia, ctitoria lui Matei Basarab.
Cutremurul din 1838 a avariat grav mănăstirea, fiind refăcută pe la 1850, "cu toată cheltuiala sfinţiei sale, părintele Ghermano, ieromonah Ploieşteanul, aflându-se năstavnic la acest sfânt lăcaş", după cum grăieşte pisania. După secularizare, călugării greci au părăsit aşezământul, biserica mănăstirii fiind folosită de către săteni.
Un efort uriaş pentru conservarea mănăstirii
Începând cu anul 1992, ansamblul monahal din Apostolache a fost inclus într-un protocol de schimburi culturale între Franţa şi România, aici deschizându-se primul şantier comun franco-român, care avea ca scop restaurarea şi conservarea mănăstirii, după un proiect elaborat sub conducerea arhitectului francez Benjamin Mouton şi a arhitectului român Călin Hoinărescu.
După o perioadă de stagnare a lucrărilor din lipsa fondurilor, în 1998, prin implicarea autorităţilor locale, judeţene şi centrale, dar şi prin osteneala părintelui Alexandru, acestea au fost reluate cu fonduri de la Comisia Europeană şi de la judeţ. Acum doi ani, a fost semnat un al doilea contract din regiunea Muntenia, cu fonduri nerambursabile Regio, parohia fiind beneficiarul finanţării restaurării şi punerii în valoare a ansamblului medieval al fostei Mănăstiri Apostolache.
Clădirile refăcute şi zidurile reparate deja schiţează imaginea şi frumuseţea vechiului aşezământ ortodox.
Părintele Ion Alexandru ne-a purtat peste tot arătându-ne minunăţia. Am vizitat mai întâi impresionanta biserică. Cu greu, prin stratul gros de funingine depus peste fresca de la 1858, zărim chipurile sfinţilor ridicaţi în lumina veşniciei în ceasul Învierii Domnului. Iar scena însăşi a Învierii tulbură, înalţă şi cheamă la meditaţie. "Când am început lucrările, în pronaosul bisericii s-a descoperit un mormânt în partea dreaptă, cu oseminte în el. Iar pe partea opusă, încă un mormânt, despre care se crede că ar fi cel al Voichiţei, soţia ctitorului, pentru că în el s-a găsit un inel de damă, cercetat în aceste zile de specialiştii din Bucureşti", ne spune părintele Ion Alexandru.
Părintele şi slujireasa de peste 43 de ani
Am dat apoi ocol zidurilor şi turnului de pază, care se continuă până în subteranul clădirii chiliilor, un spaţiu imens în care, de eşti atent, istoria şi tainele ţi se pot revela la fiecare pas.
Am urcat după aceea în chiliile de la suprafaţă, pregătite deja să-şi primească ostenitori în rugăciune sau oaspeţi mireni, ca să ne închinăm în cele din urmă într-un paraclis de la etaj în care părintele îşi ţine acum rânduiala slujbelor, fără întrerupere, de peste 43 de ani de când este slujitor al satului. Există în această continuitate o lucrare trainică ce vorbeşte de la sine despre forţa Bisericii noastre.
Deşi timpul şi-a imprimat adânc chipul distrugător în perisabilitatea lucrurilor trecătoare, nu poţi să nu remarci o bucată de veşnicie, ca o silabă din Rugăciunea împărătească, zidită în aer sau pe cerul ce veghează mănăstirea. Spunem aceasta pentru că de cum am ajuns aici ne-am simţit îmbrăcaţi în rugăciune, netulburaţi nici de forfota şantierului, nici de orice altceva.
Şi nu poţi pleca de la Apostolache fără a vorbi despre părintele Ion Alexandru, preotul a cărei viaţă se confundă cu satul şi cu mănăstirea. Fiu al locului, cu bunicul şi tatăl cântăreţi la biserica fostei mănăstiri, părintele a crescut practic între zidurile ei. De aceea, vorbeşte despre tot ce mişcă aici cu uşurinţa, bucuria şi grija cu care grăieşte gospodarul despre ograda sa. Smerit, cald şi atent la toate detaliile, sfinţia sa ne-a relatat ce a însemnat pentru el dar şi pentru comunitate repararea acestui ansamblu, pe care doreşte să-l vadă gata şi, de se poate, plin de monahi, ca pe vremuri. "Este, evident, o împlinire pentru mine această lucrare. O simt cum respiră, cum se înnoieşte şi cum renaşte la viaţă. Fiecare piatră de aici, fiecare colţ de zid, fiecare enoriaş şi binefăcător care a contribuit la repararea mănăstirii îşi are loc în inima mea", ne spune părintele.
Trece cu eleganţă peste greutăţile întâmpinate şi nici nu dă pe de lături cu laudele. Se retrage în spatele tăcerii, lăsând faptele să mărturisească în locul lui. Şi noi l-am înţeles, căci ce s-a realizat aici, deşi poartă în sine şi jertfa părintelui, este, mai presus de toate cele omeneşti, voia Celui de sus, aşa cum ne-a spus părintele în loc de orice altă concluzie. Ne-a vorbit în schimb ceva mai mult despre fosta casă parohială, de lângă mănăstire, amenajată ca şcoală de meserii, în care, poate chiar de la toamnă, copiii satului, afectat grav de şomaj, să se poată pregăti pentru viitor.
SURSA