Manastirea Barnova

Este manastire de calugari, reinfiintata in 1991, cu hramul "Sfantul Gheorghe" (23 aprilie). Se afla in municipiul Iasi, jud. Iasi. A fost inceputa de domnitorul Miron Barnovschi (1626-1629) si terminata de Eustratie Dabija Voievod, inainte de 1665. Biserica este inconjurata de o puternica incinta de piatra si prezinta fatade din piatra slefuita, ornamentate sobru. Catapeteasma este mare iar interiorul nu este nepictat. Are un turn masiv de aparare deasupra pridvorului. In pronaos se afla mormantul lui Dabija Voda si a fiicei sale Maria, singurul copil al familiei, decedata la 15 ani. Epitaful brodat cu fir dateaza din 1671.

Mănăstirea Bârnova este o mănăstire de călugări amplasată în preajma municipiului Iași, în pădurile Podișului Central Moldovenesc, sub dealul Pietrăriei, în comuna Bârnova. La mănăstire se poate ajunge pe drumul spre Vaslui; imediat după Hanul Trei Sarmale, pe partea dreaptă, se desprinde un drum pe care se poate ajunge în satul Bârnova (10 km).
Mănăstirea Bârnova este situată într-un pitoresc cadru natural, printre copaci umbroși și împrejmuită cu ziduri puternice. Ea a fost ctitorită de domnitorul Moldovei, Miron Barnovschi-Movilă (1626-1629, 1633), de la care își trage și denumirea, dar lucrările au fost finalizate de domnitorul Eustratie Dabija (1661-1666).
Fondarea Mănăstirii Bârnova

Inițial, pe locul unde se află astăzi Mănăstirea Bârnova, domnitorul Ieremia Movilă a ctitorit în jurul anului 1603 o bisericuță de lemn, având hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Istoricul N.A. Bogdan, în monografia sa dedicată orașului Iași, a emis ipoteza că pe locul actual al Mănăstirii Bârnova ar fi existat anterior o altă biserică mai veche de lemn, de la domnitorul Ștefan Tomșa al II-lea (1611-1615, 1621-1623), ipoteză bazată pe faptul că biserica posedă un clopot din anul 1614, donație a acestui voievod.[2] Deși nu sunt documente sigure în sprijinul acestei ipoteze, se poate crede totuși că a existat o biserică mică de lemn. Alte opinii presupun că acel clopot fusese comandat pentru bisericuța de pe Poartă, zidită de Ștefan Tomșa al II-lea în turnul de la intrarea în Curtea Domnească din Iași (cu hramul Sfintei Treimi).

Prima mărturie despre Mănăstirea Bârnova o avem de la cronicarul Miron Costin care a lăudat osârdia și strădania binecredinciosului voievod Miron Barnovschi-Movilă de a ridica noi locașuri bisericești. Acesta a ridicat Mănăstirea Barnovschi în orașul Iași, precum și Mănăstirea Hangu din Munții Neamțului, arătând o deosebită grijă față de Mănăstirea Dragomirna, ctitorită de mitropolitul Anastasie Crimca. După cum scrie Miron Costin, domnitorul Barnovschi "mănăstiri și beserici câte au făcutu, așea în scurtă vreme, nice unu domnu n-au făcutu. Făcut-sau alți domni și mai multe, iară cu mai îndelungate vremi, în 40 de ani unii, alții în 20 de ani, iară elu în trei ani".[3]

Înșiruind realizările domnitorului Miron Barnovschi pe plan bisericesc, cronicarul Miron Costin adaugă și că a zidit "așijdere și Bârnova, lângă Iași, care apoi au fârșit-oă Dabije-vodă" [4]. Amintind din nou ctitoriile domnitorului, cronicarul umanist subliniază că "și au urdzit și Bârnova pre numele său, supt dealul Pietrăria lângă Iași".[3]

O altă mărturie este hrisovul domnesc scris la Iași în Cancelaria domnitorului Miron Barnovschi în ziua de 11 noiembrie 1628: “Io Miron Barnovschi Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Țării Moldovei. Iată au venit înaintea domniei mele și înaintea tuturor boierilor domniei mele, mari și mici, sluga domniei mele, Dima călăraș de Țarigrad, de bună voia lui, nesilit de nimeni, nici asuprit și au vândut dreapta sa ocină și vie, cu crame și cu grădini și cu îngrădire și cu tot venitul. Aceea am vândut-o rugătorilor domniei mele, călugărilor de la Sfânta Mănăstire a domniei mele, nou zidită, care se cheamă Bârnova, unde este hramul Sfântului și slăvitului mucenic Ioan cel Nou… S-a înscris în Iași, în anul 7137 (=1628), noiembrie, 11 zile. Însuși domnul a poruncit, Barnovschi Voievod”.[5]

În anul 1629, domnitorul Miron Barnovschi a fost mazilit și a fugit în Polonia, biserica nefiind încă terminată. Revenit la tron pentru o scurtă perioadă în anul 1633, Miron Vodă a fost însă arestat și executat prin decapitare la Constantinopol în ziua de 2 iulie 1633. În timpul detenției, Miron Vodă și-a redactat testamentul, în care arăta că "Sfânta Monastire Bârnova, care este începută de noi vedem că, după vremuri ce stătură, că alt nime nu va putea să o săvârșească, numai putere domnească. Pentru aceea de va alege Dumnezeu un domn creștin, ca acela să săvârșească, Dumnezeu să-i vie într-ajutor. Monastirea cea de lemn ce s-au făcut întâiu, să aibă acești boieri a o socoti și întări".[6]
Finalizarea construcției
Biserica Mănăstirii Bârnova.

Gheorghe Balș, în urma unei examinări atente a bisericii, constată că aceasta a fost "deja pe de-a-ntregul boltită" încă din vremea lui Miron Barnovschi, voievodului Istrate Dabija nerămânându-i decât să termine lucrările, după cum o dovedesc elemente de alt stil existente tocmai la paramentul turlei.

Domnitorul Eustratie Dabija (1661-1665) și Dafina Doamna au meritul de a îndeplini prevederea din Testamentul lui Miron Barnovschi, preluând pe cheltuiala lor finalizarea construirii Mănăstirii Bârnova și înzestrând-o cu odoare de preț: cărți de cult, icoane și candele. Dabija Vodă a murit în anul 7174 (=1666), fiind înmormântat în biserica a cărei construcție o finalizase. Cronicarul Ion Neculce menționează că "l-a dus cu toată boerimea cu mare cinste, de l-au îngropat la mănăstirea lui, în Bărnova, care este de dânsul, isprăvită; iară din temelia ei a fost început-o Bărnovscki Vodă a o zidire, și n-a apucat să o isprăvească, că a perit la Poartă".[7]

Începând din anul 1662, Mănăstirea Bârnova a fost închinată pe rând Patriarhiei Ierusalimului, Muntelui Athos, Muntelui Sinai, Patriarhiei din Constantinopol și Patriarhiei din Alexandria, fiind administrată de către călugării greci pentru o perioadă de 200 de ani.

În anul 1678, doamna Dafina Dabija a dăruit Mănăstirii Bârnova, unde era înmormântat soțul ei, mai multe sate lăsate de acesta cu limbă de moarte; documentul de danie precizează că unele din aceste proprietăți fuseseră cumpărate împreună cu doamna Dafina. Doi ani mai târziu, pe la anul 1680, Dafina Doamna dădea sate, vii și țigani Mănăstirii Bârnova, arătând că acest așezământ a fost început de către Miron Barnovschi, dar neterminat, rămânând în această stare „până la vreme domniei Mariei Sale raposatul mieu domn, ce scris mai sus, lui Evastratie Dabija vodă, carile dimpreună și cu noi, dintru bună dumnezeiască îndemnare apucându-ne, am zidit biserica până în desăvârșitu, iar cu alte, câte să cade sfintei mănăstiri podoabe și așezături fiind de l-au apucare moarte, n-au apucat să o împodobească și să o temeeze, ce noi în vieața noastră, când am avut vreme, am nevoit și am împodobit și o am întemeiată după putință cu de toate, câte trebuiescu unii sfintii mânăstirii".[8]

În anul 1728, domnitorul Grigore al II-lea Ghica se mută vremelnic împreună cu toată curtea sa la Bârnova, mai ales spre a se feri din calea epidemiei de friguri care a bântuit Iașul în vremea domniei sale.[2] Cronica Ghiculeștilor ne spune că domnitorul a făcut aici diverse amenajări, a refăcut clădirile din incintă care erau degradate complet și a înălțat zid de împrejmuire prevăzut cu creneluri și foișor de pază. “Și văzând Grigore Voda, acolo la mănăstire, casele stricate și pustii…, s-a apucat cu cheltuiala sa și a făcut niște case minunate și un râmnic mare ziditu cu piatră prin prejur și deasupra râmnicului cerdacu cum se vede”.

Mănăstirea Bârnova a avut multe moșii, printre care Buhaiul, Cascariu, Dumbrăvița, Puțineni (jud. Dorohoi), Bâlca, Păunești, Borșani, părți din Fierbinți și Haret (jud. Putna), Capotești, Petrești, Scânteia, Valea Satului, Belcești și Filozofu (jud. Vaslui), Iezerul de la Dorohoi etc.[9]
Decăderea mănăstirii

La 15 septembrie 1863, prin efectul Legii secularizării averilor mănăstirești, domeniile și bunurile mănăstirii trec în proprietatea statului, în timp ce Palatul doamnei Dafina este transformat în școala satului și casă parohială. Ca urmare a pierderii proprietăților care aduceau venituri mănăstirii și a plecării călugărilor la alte mănăstiri, biserica s-a ruinat, catapeteasma putrezind cu totul. O primă serie de lucrări de restaurare s-au efectuat în 1875.

Ulterior, în anul 1902, s-au efectuat o serie de reparații interioare și s-a înlocuit catapeteasma cu cheltuiala preotului paroh Gh. Mereuță și a soției sale, Eufrosina, prin osteneala economului I. Mitescu din Iași. Cu această ocazie s-a amplasat o placă metalică pe peretele estic al pridvorului, având următoarea inscripție: "Această sf. biserică zidită de fericitul ctitor MIRON BÂRNOVSKI V.V. la 1630, acum în anul 1902, catapiteasma ajungend în stare cu totul putredă s'a făcut din nou împreună și cu alte reparațiuni interne cu cheltuiala smeritului preot paroh GH. MIREUȚĂ și soția sa EFROSINA, prin osteneala Economului I. Mitescu din Iași, în ḑilele MAJESTĂȚEI SALE CAROL I REGELE ROMÂNIEI, sub Arhipăstoria Înalt Prea sf. PARTHENIE MITROPOLIT MOLDOVEI."

La începutul secolului al XX-lea, istoricul N.A. Bogdan își exprima regretul că acest monument istoric era ignorat de contemporanii săi. "Ce pacat că un monument așa de frumos cum este acesta, așa de inpunător, trainic și vrednic de a fi cercetat de lume, stă mai deșert cu anii, căci mai nimene din lumea romînească nu'l cunoaște, cum este el situat în singuratatea în care se găsește, și cu nepasarea celor ce ar trebui să vegheze asupra unor atari sfinte locașuri." [2]

În două perioade: 1908-1945 și 1950-1990, lăcașul de cult a avut statut de parohie, iar între anii 1945-1950 a fost mănăstire de maici.

La intervenția Comisiei Monumentelor Istorice, între anii 1968-1970 s-au efectuat lucrări de restaurare a monumentului istoric. În acea perioadă s-a restaurat turnul clopotniță de la intrare și s-a înlocuit tabla de pe acoperișul bisericii cu tablă galvanizată.[10]

În iulie 1991, după o perioadă de părăsire a mănăstirii în timpul regimului comunist, timp în care biserica și Palatul domnesc al doamnei Dafina au început să se ruineze, tradiția monastică a revenit la Bârnova, mitropolitul Daniel Ciobotea al Moldovei și Bucovinei redându-i statutul de mănăstire de călugări și acordând binecuvântare ieromonahului Calistrat Chifan de a se ocupa de reorganizarea mănăstirii.[11] Începând din anul 1997, starețul mănăstirii este protosinghelul Paisie Furdui, iar Mănăstirea dispune de o obște monahală tânără.

Ieromonahul Calistrat Chifan, duhovnicul care s-a ocupat de renașterea vieții monahale la Bârnova, a fost pus sub canon în anul 2003, interzicându-i-se să oficieze ceremonii religioase și sfintele taine. Monahul a fost acuzat de neascultare față de ierarhi, tunderea în monahism a unor tineri minori fără respectarea canoanelor bisericești, folosirea necanonică a bunurilor aduse mănăstirii de către credincioși, clevetirea și discreditarea ierarhilor și a preoților. După un canon de șase ani, la 1 martie 2009, Consistoriul eparhial a hotărât să-l dezlege de canon, mutându-l la Mănăstirea Vlădiceni.[12]

Arhitectura exterioară
Biserica Mănăstirii Bârnova. Vedere a contraforturilor.

Planul arhitectural al Mănăstirii Bârnova este asemănător cu cel al Mănăstirii Dragomirna, ea făcând parte din ansamblul marilor ctitorii arhitecturale din Moldova care sintetizează din acest punct de vedere elementele arhitecturale românești cu cele bizantine, transmise prin Țara Românească.

Ascunsă în codrii seculari ai Iașului, incinta Mănăstirii Bârnova este protejată de ziduri înconjurătoare de apărare, cu metereze. La poartă este un turn clopotniță, prin care se intră în Mănăstire. Atât clopotnița, cât și zidurile de incintă sunt lipsite de vreo inscripție.

Biserica are o înfățișare exterioară măreață, fiind construită în stilul Galatei, în plan triconc, cu două turle, din care una masivă, deasupra pridvorului și alta mai subțire, octogonală, ornamentată în exterior. Pentru prima dată în Moldova, la bisericile lui Miron Barnoschi-Movilă apare turnul-clopotniță lipit de biserică, amplasat deasupra pridvorului. Acesta schimbă și îngreuiază înfățișarea exterioară a bisericii în ansamblul ei. Turla de deasupra pridvorului este un element de fortificație, având la primul etaj o tainiță în care puteau fi ascunse odoarele bisericii la vreme de primejdie și la etajul al doilea o încăpere cu rol de apărare, având practicate în ziduri metereze pentru tras cu pușca. În această turlă se intra printr-o ușă secretă, ascunsă în epocă de spătarul unei strane bisericești din pronaos.[10] De asemenea, se remarcă și prezența contraforturilor laterale masive pe colțurile pridvorului.

Gheorghe Balș constată că Bârnova ca elansare și zveltețe a formelor sale nu se ridică la nivelul Dragomirnei, deși arhitecții moldoveni din acea vreme au împrumutat planul acestei monumentale biserici.
Arhitectura interioară

Biserica Mănăstirii Bârnova este împărțită, conform tradiției bizantine, în pridvor, pronaos, naos și altar. Pridvorul este dreptunghiular, sprijinit în exterior, la colțuri, de contraforturi masive. În interior are o boltă cu două calote, care sunt ornamentate de jur împrejur de torsade timbrate cu scuturi mici. Pronaosul este asemănător cu cel al Mănăstirii Dragomirna, dar cu boltiri mai simple și lipsit de ornamentarea fastuoasă a ctitoriei lui Anastasie Crimca. Între pronaos și naos lipsește peretele despărțitor, fiind înlocuit cu trei arcade și doi pilaștri groși, reprezentând una dintre caracteristicile arhitecturii bisericești din secolul al XVII-lea din Moldova, prototipul acestei noi împărțiri găsindu-se pentru prima dată la Mănăstirea Galata.

Naosul prezintă particularitatea de a transmite greutatea turlei pe zidurile laterale prin arcuri transversale, întocmai ca la Mănăstirea Dragomirna. În schimb, lipsesc nervurile împodobite cu torsade, precum și arcaturile încrucișate ale bolții. O catapeteasmă mare desparte naosul de altar. Biserica Mănăstirii Bârnova nu este pictată.
Necropolă
Piatra de mormânt a domnitorului Eustratie Dabija şi a fiicei sale.

În pronaos, în partea dreaptă, lângă peretele de sud și în peretele de sud, se află două pietre de mormânt: a domnitorului Eustratie Dabija și a domniței Maria, fiica lui Dabija.

Pe piatra de mormânt, frumos sculptată în marmură, a domnitorului din anul 1666, este următoarea inscripție în limba slavonă:
„Această piatră au făcut-o și înfrumusețat-o Doamna Dafina Domnului său, răposatul Io Dabija Voievod, Domnul Țării Moldovei și s-au îngropat în ruga sa noua mănăstire ce se chiamă Bârnova în anul 7174, luna septembrie 11 zile, 2 ceasuri.”

Cea de-a doua piatră de mormânt este a domniței Maria, unica fiică a lui Dabija Vodă și a Doamnei Dafina, decedată în anul 1677, la vârsta de 15 ani. În partea superioară a pietrii este încrustată stema Moldovei, capul de bour fiind încoronat și având o stea în opt colțuri între coarne, iar de o parte și de alta soarele și luna. În partea inferioară a pietrei se află un ornament compozit de tip oriental, reprezentând 3 vase cu flori încadrate de 2 chiparoși. Inscripția în limba greacă (de fapt o veritabilă tânguire) ocupă cea mai mare a pietrei:
„Mormântul acesta cuprinde pe Maria fiica vestitului Domn al Moldovei Dabija, singur al lui copil, și fără vreme au răpit-o în tinerețe moartea, secerată fiind la vârsta de 15 ani. Puțin a trăit laolaltă cu Gheorghe, om ales, din neamul domnesc al Ruseteștilor și l-a lăsat văduv de trupul ei, iar sufletul ei a zburat spre nunta veșnică a cereștilor lăcașuri. N-o plângeți pe ea repede stinsă ci mai curând fericiți-o (că a scăpat de sarcina) trecătoarei vieți (...)”

De asemenea, tot în pronaos, dar în partea stângă, spre peretele nordic al bisericii, se mai găsește o altă piatră de mormânt, având o inscripție în limba slavonă săpată într-un chenar jur-împrejurul pietrei. În centrul pietrei sunt flori stilizate, iar la cele patru colțuri câte o rozetă. Textul inscripției este următorul: "Această piatră au făcut-o și înfrumusețat-o pan Ștefan ceașnic și cneaghina sa Agrăina pentru (...)"
Obiecte de patrimoniu

În inventarul bisericii se află un Epitaf brodat cu fir, având următoarea inscripție în limba greacă: "S-a dat acest aer în sfânta mănăstire a sfinților mucenici Gheorghe și Ioan a Bârnovei de către roaba lui Dumnezeu Maria Ușeroaia spre pomenire ei și a părinților. 1671"
Alte construcții din incinta mănăstirii
Zidul de incintă

Mănăstirea Bârnova este înconjurată de un zid de incintă construit din piatră, cu o înălțime de circa 5 metri. Zidurile înconjoară mănăstirea din toate părțile, având o formă de patrulater cu laturile de 102x95 m, precum și o grosime de 1,35 m (la bază) și de 1,00 m (înspre partea superioară). Materialele de construcție provin din rezervația paleontologică Repedea aflată în apropiere, fiind calcare sarmatice sfărâmicioase, de slabă calitate. Rezistența scăzută la intemperii a acestor materiale a făcut ca zidul să se ruineze în timp, el fiind refăcut între anii 1985-1987 pe porțiunile căzute.[13]

Zidul era susținut de contraforturi pe toate laturile, dar în prezent s-au mai păstrat doar două dintre acestea pe latura de vest a incintei. Pentru mărirea rezistenței zidăriei s-au introdus în zid bârne groase de stejar. Mănăstirea Bârnova fiind o construcție fortificată cu rol de apărare a avut în interior un drum de strajă din lemn, care înconjura zidurile de jur împrejur, precum și metereze.

În incinta mănăstirii se poate intra pe două căi de acces: pe sub turnul clopotniță de pe latura de est și printr-o poartă de mici dimensiuni practicată într-un turn de pe latura de vest, boltită sub un arc de piatră.
Turnul clopotniței

Ca și zidul de incintă, și turnul clopotniță amplasat pe latura de est a incintei, era construit din calcar sarmatic de Repedea, material sfărâmicios ales probabil pentru motivul că era mai ușor de adus de la cariera aflată în împrejurimi.

Turnul are două etaje; la parter se află o intrare boltită în incinta mănăstirii, la primul etaj se află tainița, având ferestre dreptunghiulare de dimensiuni mici, iar la al doilea etaj este camera clopotelor cu ferestre de dimensiuni mari, terminate la partea superioară în acolade. Acoperișul turnului are forma unui bulb alungit. Intrarea în turn se face pe o scară de zid aflată pe latura nordică.
Casa Egumenească (Palatul Domnesc)

În curtea Mănăstirii se află Palatul Domnesc al doamnei Dafina, construit odată cu mănăstirea și la care arheologii au identificat trei niveluri de construcție, puse în evidență de cele trei niveluri de pardoseală deasupra pivniței, datate 1629?, 1667 și 1728.

În anul 1678, doamna Dafina Dabija a dăruit Mănăstirii Bârnova, unde era înmormântat soțul ei, mai multe sate lăsate de acesta cu limbă de moarte. Doamna Dafina a refăcut casa egumenească, locuind o perioadă în ea.

În anul 1728, domnitorul Grigore al II-lea Ghica se mută vremelnic împreună cu toată curtea sa la Bârnova, mai ales spre a se feri din calea epidemiei de friguri care a bântuit Iașul în vremea domniei sale. Cronica Ghiculeștilor ne spune că domnitorul a făcut aici diverse amenajări, a refăcut clădirile din incintă care erau degradate complet și a înălțat zid de împrejmuire prevăzut cu creneluri și foișor de pază. “Și văzând Grigore Vodă, acolo la mănăstire, casele stricate și pustii…, s-a apucat cu cheltuiala sa și a făcut niște case minunate și un râmnic mare ziditu cu piatră prin prejur și deasupra râmnicului cerdacu cum se vede”. Domnitorul a amenajat la Mănăstirea Bârnova o reședință de vară.

În anul 1875, clădirea a suferit unele refaceri. În a doua jumătate a secolului al XX-lea, latura stângă a clădirii s-a degradat puternic. Autorii lucrărilor de restaurare începute în 1999 au protejat provizoriu clădirea printr-o șarpantă din lemn peste care s-a pus o învelitoare din pânză bituminată. Zidurile sunt ruinate în prezent, în jurul cărora schelele ridicate în urmă cu ani au putrezit.[14]

În comunicarea "Scoaterea din pericol a clădirilor de patrimoniu" prezentată la Conferința Internațională de Structuri Portante Istorice din anul 2007, profesorul Virgil Polizu considera Casa Egumenească a Mănăstirii Bârnova ca monument aflat în stare de ruină și propunea o serie de intervenții de primă necesitate:[15]

    scoaterea umidității din ziduri prin crearea unui dren interior pe axul subsolului și acoperire de protecție
    asigurarea structurii portante prin adăugarea de schele-eșafodaj de susținere, sprijiniri de rigidizare, injectări de plombe și completări ale zidurilor prăbușite.

Beciuri

În incinta mănăstirii, la mică distanță de absida altarului bisericii, se află niște ruine ale unor beciuri construite în secolul al XVII-lea. Tavanul beciurilor este boltit, el fiind confecționat din piatră. Stratul de pământ care le acoperea a fost îndepărtat cu prilejul efectuării lucrărilor de restaurare, dorindu-se ca beciurile să fie astfel mai bine puse în valoare.

Fiind complet neprotejate, există pericolul ca aceste beciuri să se surpe.[16]

În partea sudică a bisericii, în spatele pridvorului, se află o criptă cu un frumos monument funerar deasupra ei, operă a sculptorului V. Scutari. Aici au fost înmormântați preotul Gheorghe Mireuță (1835 - 12 septembrie 1908) și soția sa, presvitera Efrosina (1848 - ?).

Manastirea Barbu

Este manastire de calugarite, 4 vietuitoare, cu hramul "Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil" (8 noiembrie). Se afla in com Tisau, jud. Buzau, la 25 km NV de Buzau, pe drumul modernizat si calea ferata Buzau - Vernesti, drumul modernizat Vernesti – Tisau. Este ctitorie a lui Barbu Badeanu si a sotiei sale Despa (1668-1669).

Stareta: monahia Macrina Munteanu;
Adresa: sat Leicuiesti, com. Tisau, 127617, jud. Buzau

Manastirea Barbu se afla pe Valea Niscovului, la 30 km vest de municipiul Buzau, in satul Leiculesti, comuna Tisau. Manastirea poarta numele ctitorului sau, vel capitanul Barbu Badeanu. Acesta a ridicat biserica manastirii intre anii 1662-1669, ajutat fiind de sotia sa, jupaneasa Rada si de fiii lor, Hrizea, Radu, Jipa, Andronic, Neagoe si Badea, pentru sfarsirea lucrarilor dandu-se bani si din vistieria domnitorului Antonie-Voda din Popesti.

In sec.al XVIII-lea, Manastirea Barbu a devenit metoc al Manastirii Vacaresti, inchinata Sfantului Mormant de la Ierusalim. Dupa secularizarea din vremea lui Cuza, manastirea de calugari a fost desfiintata, asezamantul monahal fiind reintemeiat in anul 1871, dar ca manastire de maici, fiind aduse aici calugarite de la Schitul Sfantul Gheorghe de langa Bozioru, cazut in ruinare. Biserica a fost reparata intre anii 1894-1895, prin stradaniile staretei Glafira Georgescu si ale parintelui Visarion Ioan Hagiu de la Schitul Nifon. Cu acea ocazie a fost inlocuita pictura, retarnosirea lacasului facandu-se in anul 1896.

In anul 1931, cu sprijinul Comisiei Monumentelor Istorice si al comunitatii locale, Biserica a fost refacuta, indeosebi prin staruintele staretei Xenia Dumitru si a protosinghelului Ioasaf Grigorescu de la Manastirea Ciolanu. Tot atunci s-a refacut pictura, de catre Nicolae Solescu din Buzau. In urma decretului de trista amintire din anul 1959, autoritatile comuniste au desfiintat manastirea, refacuta dupa anul 1989. Ultimele restaurari la biserica s-au facut intre anii 1981-1994.

Manastirea Balamuci (Sfântul Nicolae Sitaru)

 Este manastire de calugari, cu hramul "Sfantul Nicolae" (6 decembrie). Se afla in com. Gradistea, satul Sitaru, la 46 km NE de Bucuresti si 31 km V de Urziceni, pe drumul modernizat Bucuresti - Balotesti – Fierbinti. Biserica este ctitorita de Papa Greceanu si sotia sa in 1631. A fost refacuta la 1752 de catre egumenul Antim al manastirii Sarindar si de jupan Gheorghe. Este un "stralucit exemplar de arhitectura postbrancoveneasca", bogat in decoratiuni sculptate. Pictura dateaza din 1725 si este executata in fresca. Detine arhondaric.

Reportaj 

Balamuci, străveche vatră sihăstrească a Codrilor Vlăsiei

În partea de nord-est a judeţului Ilfov, într-un petic de pădure, aparţinând cândva străvechilor codri ai Vlăsiei, se găseşte Mănăstirea Balamuci sau Mănăstirea Sitaru, după satul cu acelaşi nume, aflat în apropiere. Primul hrisov care aminteşte de mănăstire datează din 15 aprilie 1631. Boierul Papa Greceanu a construit prima biserică din zid a mănăstirii, după unii autori, în 1627, pe locul unei „bisericuţe de lemn cu hramul «Sfeti Nicolae», abia îngrădită de nişte sfinţi pustnici pădureţi“.
„...Ne-am oprit seara, când am ajuns la o mănăstire cu hramul „Sfântul Nicolae“, numită Mănăstirea Balamuci. Este aşezată pe malul unui râu şi ai crede că ar fi chiar râul Alep, atât de argintii şi de dulci sunt apele şi atât de dese sunt rândurile de sălcii care cresc pe malurile sale. Aici am dormit peste noapte“, scria în 1657, în jurnalul său de călătorie, arhidiaconul Paul de Alep, cu prilejul vizitei la Balamuci a patriarhului Macarie al Antiohiei. Călătorul numeşte aşezământul monahal „schitul din ape“, pentru că locul pe care a fost înălţat era o insulă, înconjurată de apele Ialomiţei. Multă vreme i s-a mai spus şi „biserica din luncă“.
Ctitoria boierului Papa Greceanu
Despre originea numelui mănăstirii - „Balamuci“, C. Zăvoianu afirmă că acesta derivă de la numele Jupâniţei Muşa Greceanu (bunica viitorului ctitor), înecată în 1548, în acest loc, în apele învolburate ale Ialomiţei. Astfel, în cinstea ei locul s-a numit „Valea Muşii“. În timp, sintagma a fost alterată şi prin denaturări succesive s-a ajuns la „Balamucii“. Aceasta este doar una dintre ipotezele vehiculate în jurul acestui nume, care stârneşte curiozitatea pelerinilor de astăzi şi care, de altfel, nu este atestată de evidenţe certe, susţinute de documente.
O parte dintre documentele găsite, referitoare la mănăstire, puţine de altfel, certifică printre altele că aceste locuri erau deţinute, încă din secolul al XIV-lea, de familia boierului Papa Greceanu, străbunicul viitorului domn Constantin Brâncoveanu. Acesta a fost ctitorul primei biserici din zid de la Balamuci, ridicată imediat după răscumpărarea moşiei Greci, care se afla, până la începutul secolului al XVII-lea, în proprietatea Mănăstirii Snagov.
Despre Papa Greceanu se ştie că, sub domnia lui Mihai Viteazul, pe la 1597, a fost numit logofăt al II-lea şi registrator al Divanului Domnesc. Acest descendent de seamă al familiei Grecenilor a fost una dintre personalităţile de primă linie ale ţării, mai ales că, timp de peste 30 de ani, a avut un rol important la curtea domnitorilor din Ţara Românească.
Data la care a fost ridicat acest prim lăcaş nu a fost consemnată în documente, ceea ce a făcut pe diferiţi istorici, cercetători să propună diferite date.
Actele acelor vremuri susţin că, înainte de construirea bisericii, a existat un schit (secolul al XVI-lea), de fapt „o bisericuţă din lemn cu hramul «Sfeti Nicolae», abia îngrădită de nişte sfinţi pustnici pădureţi“.
După unii autori, prima biserică din zid datează încă din 1627 şi a fost construită de Papa Greceanu (tot cu hramul „Sfântul Nicolae“).
Din pisania de la intrarea în biserica din anul 1752, aflăm că mănăstirea a fost închinată. Mai întâi, în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, Mănăstirea Balamuci a devenit metoc al Mănăstirii Sărindar din Bucureşti. Apoi, ambele sfinte lăcaşuri au fost închinate Mănăstirii Sfinţii Părinţi din Ianina (cunoscută şi ca Mănăstirea Paterias din Rumelia).
Tot din pisanie, aflăm că, la jumătatea secolului al XVIII-lea, biserica zidită de Papa Greceanu s-a năruit, fără a se specifica ce a cauzat ruinarea lăcaşului de cult. Astfel, ieromonahul Antim, egumenul Mănăstirii Sărindar, şi Gheorghe Greceanu hotărăsc să o refacă în perioada 1751-1752. Se pare că această intervenţie nu a fost deloc superficială, ci a implicat mo-dificări semnificative, precum: adăugarea pridvorului susţinut de coloane de piatră sculptată în stil brâncovenesc, montarea coloanelor care despart naosul de pronaos etc. De asemenea, în 1753, biserica a fost împodobită în întregime cu picturi, atât în interior, cât şi în exterior.
„Biserica Popa Gheorghe din luncă“
Odată cu Decretul de secularizare a averilor mănăstireşti, dat de Cuza, anul 1864 a marcat începutul unei grele perioade pentru mănăstire.
Obştea, formată exclusiv din călugări români, s-a redus foarte mult. S-au pierdut toate domeniile aflate în proprietatea sfântului lăcaş. Totuşi, aşezământul monahal încetează să mai fie închinat grecilor, nu mai depinde de Mănăstirea Sărindar şi trece în subordinea directă a Mitropoliei Bucureşti şi a Ministerului Cultelor (până în anul 1887). Cât priveşte obştea, în 1887 schitul avea cinci vieţuitori, dintre care doi preoţi. În anii dinaintea Primului Război Mondial, în mănăstire a rămas un singur vieţuitor, un preot bătrân, Gheorghe. Despre acest preot se spune că era înduhovnicit şi păstra o legătură deosebită cu localnicii, cărora le era un adevărat părinte spiritual. De altfel, oamenii din acele vremuri şi chiar unii bătrâni de astăzi, din satele învecinate, numesc mănăstirea „Biserica Popa Gheorghe din luncă“.
Moartea bătrânului preot a adus pustiul la Mănăstirea Balamuci. Mai mult, o perioadă de timp lăcaşul de rugăciune a fost adăpost pentru vite.
În anul 1928, doi călugări de la Mănăstirea Căldăruşani, Atanasie şi Martirie, au descoperit mănăstirea părăsită, în drumul lor prin pădure. Monahii au cerut imediat blagoslovenie de la stareţul Mănăstirii Căldăruşani, pentru a se stabili aici. Astfel Mănăstirea Balamuci devine schit al Mănăstirii Căldăruşani.
Călugării şi-au săpat un bordei în pământ, pentru locuit, întrucât vechile chilii au fost complet distruse. Cu multă muncă şi trudă, monahii, ajutaţi de locuitorii din satul Balta Neagră, au redat schitul cultului. Pentru că în sat nu exista biserică, schitul a avut şi rol de biserică parohială pentru oamenii din Balta Neagră.
Ani tulburi
Din fericire, cutremurul din 1940 nu a afectat mănăstirea. A rămas neclintită, pregătită, parcă, pentru furiile ce aveau să vină.
În anul 1944, odată cu sosirea celor 24 de călugări de la Mănăstirea Noul Neamţ (Chiţcani), din Basarabia, se formează aici o obşte puternică. Recunoscători că au scăpat cu viaţă din calea tancurilor sovietice, monahii şi-au construit chilii de chirpici, acoperite cu stuf şi au dus o viaţă mănăstirească normală, cu tunderi în monahism şi hirotonii. În anul 1946, Mitropolia a decis ca Schitul Balamuci să se desprindă de Mănăstirea Căldăruşani. Chiar şi aşa, condiţiile de trai au devenit din ce în ce mai aspre. Din puţinul pământ pe care îl administra, mănăstirea trebuia să asigure hrana obştii, dar şi cotele impuse de autorităţile comuniste, astfel încât, în 1948, în lăcaşul de rugăciune au mai rămas doar 9 vieţuitori.
Ca urmare a Decretului nr. 410/1959, impus de comunişti, care viza alungarea călugărilor din mănăstiri, la Balamuci nu a mai rămas decât părintele Veniamin Gavrilovici. La scurt timp, tot ca o consecinţă a decretului, Mănăstirea Balamuci redevine schit al Mănăstirii Căldăruşani. Până în aprilie 1965, părintele Veniamin este singurul vieţuitor al sfântului lăcaş. La scurt timp, vine şi părintele ierodiacon Damian Stanciu, care devine egumenul mănăstirii şi responsabil de conducerea mănăstirii.
Un nou început, părintele Damian Stanciu
Venirea părintelui Damian la Balamuci a însemnat un nou început pentru mănăstire. Timp de doi ani, părintele Damian a vieţuit de unul singur. Tabloul mănăstirii din acea perioadă este răvăşitor. O ruină. Părintele Damian nu s-a descurajat şi a început lucrările de refacere a mănăstirii. Un prieten arhitect l-a ajutat să facă un proiect - construirea unui corp de chilii în partea de nord a incintei mănăstirii, pe locul vechilor chilii din secolul al XIX-lea. Puţinii bani ai părintelui Damian au ajuns doar cât să se toarne fundaţia. La scurt timp, lucrările au fost întrerupte. A fost ajutat însă de părintele arhimandrit Gherontie Ghenoiu, de la Catedrala patriarhală din Bucureşti, care, în urma unui apel făcut credincioşilor pentru strângere de fonduri, a obţinut banii necesari lucrărilor.
Această lucrare deosebită l-a apropiat sufleteşte pe părintele Gherontie de părintele Damian, care s-a decis să-şi petreacă ultima parte a vieţii la Balamuci. Exemplul i-a fost urmat de unul dintre fiii săi duhovniceşti, avocatul Gheorghe Părăuşanu, un om de mare ajutor al părintelui Damian, care s-a călugărit şi a primit numele de Gherasim.
Încet-încet, cu bani proveniţi din donaţii, lucrările au fost finalizate, iar din 1973 au venit tot mai mulţi fraţi. Curând, chiliile au devenit insuficiente.
Pentru că biserica veche nu avea posibilităţi de încălzire, părinţii s-au gândit că ar fi necesară construirea unui paraclis, necesar pentru slujbele din timpul iernii. Era în plină epocă ceauşistă, când peste tot se demolau biserici, iar imposibilitatea obţinerii unei autorizaţii de construcţie pentru un paraclis era evidentă.
„Părintele Damian a recurs la o stratagemă. A solicitat aprobare pentru construcţia unui turn de apă şi a unor anexe gospodăreşti, necesare, de altfel, pentru mănăstire. Dar a construit şi un paraclis, iar în turla lui a amplasat bazinul de apă. În continuarea acestuia a ridicat un corp de chilii, la capătul căruia se găseau şi anexele gospodăreşti. A urmat o anchetă, în urma căreia părintele Damian şi avocatul Gheorghe Părăuşanu au fost arestaţi. În tot acest timp, părintele Gherontie s-a rugat neîncetat, în genunchi, la moaştele Sfântului Dimitrie. Minune a fost prezenţa unui individ în mijlocul inchizitorilor, care a cerut eliberarea celor doi arestaţi, spunându-le comuniştilor că, dacă Ceauşescu va întreba cine a dispus eliberarea lor, să îi dea numele său. Părintele Damian şi avocatul Părăuşanu au fost eliberaţi. Lucrările au fost finalizate în anul 1986“, menţionează preotul Hrisostom, secretarul mănăstirii.
De asemenea, părintele Damian s-a îngrijit şi de biserica veche, căreia i-a refăcut pardoseala, a consolidat turla de pe pronaos, a refăcut pictura, la fel ca şi pictura murală interioară. Mai mult, s-a îngrijit de construirea unei noi gospodării, noi spaţii de locuit pentru obşte, dar şi pentru vizitatori, lucrări care au fost finalizate în anul 2001.
După căderea comunismului, Schitul Balamuci a redevenit mănăstire de sine stătătoare, cu numele Mănăstirea „Sfântul Nicolae“ - Balamuci. De asemenea, în această perioadă, ca urmare a Legii nr. 18/1991, i-au fost restituite mănăstirii cele 7 ha teren arabil care au fost cooperativizate în 1961.
Biserica mănăstirii, un ansamblu artistic de mare originalitate
Apreciată de cercetătorii artei medievale drept un capăt de serie al arhitecturii munteneşti din veacul al XVIII-lea, biserica Mănăstirii Balamuci era considerată şi în epocă un model. Biserica a fost pictată la comanda noilor ctitori ai secolului al XVIII-lea, aşa cum reiese din inscripţia de la proscomidie: „Pomeneşte preote şi zugravii care au zugrăvit: Neacşa ierei, Dima ierei, Grigorie, Şerban, Constantin şi Constandache, 1753“. O parte dintre pictorii care au activat la Balamuci zugrăvesc, cu zece ani mai devreme, biserica din Micşuneştii Mari (1743) aflată în apropiere, care aparţinea tot boierilor Greceanu.
Despre zugravul Dima - preotul („ierei“), se ştie că venea de dincolo de munţi şi era chiar străbunicul lui Tudor Vladimirescu. Aceşti zugravi erau reprezentanţi de seamă ai şcolilor de pictură post-brâncoveneşti. Aşa se explică ansamblul artistic de o surprinzătoare originalitate pe care l-au creat la Balamuci, în cadrul căruia au articulat cu pricepere numeroase elemente preluate din arta occidentală. Înainte de a-i trece pragul, biserica cucereşte prin frumuseţea faţadelor şi aminteşte de cadrul fabulos al bisericilor din Bucovina.
Şi în ceea ce priveşte decoraţia exterioară, biserica Mănăstirii Balamuci poate fi comparată cu numeroase alte „bijuterii“ ale artei munteneşti, ca Biserica Stavropoleos (1724) sau Biserica „Sfântul Elefterie“ (1747) din Bucureşti, însă aici „măsura şi bunul gust aşază pe meşterii care au realizat această biserică printre cei mai de seamă ai veacului XVIII“ (N. Ghica Budeşti - Evoluţia arhitecturii în Muntenia şi Oltenia, partea a IV-a, 1936, pg. 49).
„Strâmtă este poarta şi îngustă calea ce duce la viaţă“
Pictura din interiorul bisericii urmăreşte cu rigoare canoanele pe care tradiţia teologică le-a impus zugravilor de biserici. Pictura altarului ilustrează Taina Euharistiei (a Sfintei Împărtăşanii). O altă imagine nelipsită din spaţiul altarului este aceea a Maicii Domnului Platytera (cea mai înaltă decât cerurile, atoatecuprinzătoare), care simbolizează Taina Întrupării. Potrivit specialiştilor, originalitatea picturii altarului de la Balamuci constă în ilustrarea, prin opt scene distincte, a temei naşterii Sfintei Fecioare Maria.
Naosul redă biserica pământească, de aceea pereţii acestuia sunt decoraţi cu scene ce amintesc drama istorică a lui Iisus. Pronaosul este dedicat în pictura de la Balamuci exclusiv Sfintei Fecioare. Aceeaşi profunzime teologică reiese şi din selecţia scenelor ce decorează uşa de la intrarea în biserică. Uşa aceasta este imaginea simbolică a „porţii strâmte“, asupra căreia ne atrage atenţia Însuşi Mântuitorul, în predicile Sale: „Siliţi-vă să intraţi prin poarta strâmtă, că mulţi, vă zic vouă, vor căuta să intre şi nu vor putea“ (Luca, 13-24), căci „strâmtă este poarta şi îngustă calea ce duce la viaţă şi puţini sunt cei care o află“ (Matei, 7-14). Scenele care decorează această uşă subliniază ideea mântuirii: Pilda inorogului (a omului urmărit de păcate) şi Iona în burta chitului. Imaginea sufletelor drepţilor, care încheie arcul uşii, întregeşte discursul simbolic.

 

Manastirea Balaciu

Numita si Pitesteanu, este manastire de calugari, reinfiintata in 1991, cu hramul "Adormirea Maicii Domnului" (15 august). Se afla in com. Balaciu, jud. Ialomita, la 27 km E de Urziceni si la 81 km NE de Bucuresti, pe DE si calea ferata Slobozia – Urziceni. Atribuita de traditie, familiei de razesi Pitesteanu, de la inceputul sec. XVIII. Pisania din 1822 indica drept ctitori ai bisericii familia Neacsu si Ecaterina Pitesteanu. A fost reparata de consoarta raposatului Constantin Pitesteanu, Maria, sub domnia lui Carol I. La 1869 devine biserica de sat pana la primul razboi modial dupa care se afla in ruine pana in 1927 cand este radical reparata de Episcopul Gherontie al Constantei si redata cultului monastic sub denumirea de manastirea "Gherontie Episcopul", adapostind si o scoala de cantareti in chilii, pana in 1959. A fost desfiintata si chiliile au fost transformate in ferma avicola de autoritatile comuniste in anul 1961. A ramas in paragina pana la revolutia din 1989. Biserica actuala se afla in constructie cu ajutorul fondurilor colectate de ierom. Adrian Fageteanu - Antim si credincioasa Anica Lazar. Tot ansamblul este in curs de reconstructie si organizare. In preajma se afla urmele unei asezari geto-dacice de tip "dava", pe inaltimea "Piscul Crasanilor", care dateaza din sec. II-I i.H., pe malul Ialomitei (Helis, cetatea de scaun a lui Dromichetes?).

 Reportaj:

Din punct de vedere geografic, Mănăstirea Balaciu, din Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor, se află la 88 km de Bucureşti, pe şoseaua Urziceni-Slobozia, la 38 km de Slobozia. Din punct de vedere istoric, aşezământul a fost ridicat în imediata apropiere a râului Ialomiţa, unde se află ruinele unei cetăţi a dacilor de la şes, poate Helis, poate alta, reşedinţă a celebrului rege Dromichete, învingătorul macedoneanului Lysimah, cu ceva timp înainte ca Apostolul Andrei să fi predicat Evanghelia Adevărului dacilor din această parte a lumii antice. Unii cred, după cum spun tradiţiile, că primul altar creştin ar fi fost ridicat pe temelia unui fost templu dacic. Ridicarea primei biserici pare a se fi făcut între anii 1822 şi 1825, de către Neacşu Pitişteanu şi soţia sa, Ecaterina, boieri de prin părţile Argeşului. Data exactă nu se cunoaşte cu precizie, pentru că în pisanie se menţionează numai că s-a ridicat în zilele domnitorului Grigore Ghica. În 1869, lăcaşul de cult a fost reparat de către nora acestora, Maria Piteşteanu, soţia fostului prefect de Ialomiţa, Constantin Piteşteanu.
Revărsările repetate ale Ialomiţei i-au determinat pe locuitorii locului să se mute la vreo patru kilometri spre nord, biserica rămânând singură în vatra fostului sat de pe moşia "Odăii Pitişteanului".
Mănăstirea, transformată în colectiv
În 1929, Episcopul Gherontie Nicolau, de la Constanţa, vizitând zona, a hotărât înfiinţarea oficială aici a unei mănăstiri şi a unei şcoli de cântăreţi pentru eparhie.
Mănăstirea a cunoscut o înflorire deosebită până în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, aici venind un mare număr de călugări refugiaţi din Basarabia. În Vinerea Patimilor din anul 1961, autorităţile comuniste însă au desfiinţat mănăstirea, ultimii vieţuitori fiind siliţi să o pornească pe jos sau cu căruţele, cu puţinele bunuri salvate, spre Mănăstirea Căldăruşani.
În locul sfinţit de vrerea Domnului, comuniştii au ridicat un colectiv, transformând clădirile mănăstirii în grajduri pentru creşterea păsărilor.
Biserica a rămas părăsită în câmp, ca o corabie eşuată pe o banchiză de nisip în care creşteau buruieni, dar care păstra în cala îngropată sâmburele credinţei propovăduite de Apostolul Andrei. Încercările repetate de dărâmare definitivă nu au reuşit, aşa că, printr-o minune a lui Dumnezeu, zidurile bisericii de cărămidă, deşi grav degradate, au rezistat până după 1989.
Arhimandritul Teofil din pustia Bărăganului
După 1990, la iniţiativa mai multor credincioşi şi monahi, Mănăstirea Balaciu a renăscut. La 27 august 1991, fericitul întru adormire patriarh Teoctist îl numea ca stareţ al noului aşezământ pe ieromonahul Teofil Belea, de la Mănăstirea Crasna, judeţul Prahova, devenit mai târziu arhimandrit. Ajuns în pustia Bărăganului, acesta a locuit la început într-un bordei, apoi, încet-încet, cu ajutorul Domnului, al ierarhilor locului, al fraţilor şi al credincioşilor, a început refacerea mănăstirii pierdută din uitare şi buruieni. La 29 octombrie 2007, la scurtă vreme după ce se întorsese de la spital, în urma unui grav accident, arhimandritul Teofil avea să plece la Domnul, la numai 46 de ani, lăsând în urmă o lucrarea începută cu atâta râvnă, pe care fraţii de obşte o continuă şi astăzi.
Fraţii şi nevoirile lor zilnice
Trecem pragul Mănăstirii Balaciu într-o zi toridă de vară în care nici umbra nu mai poate domoli vipia. Clădirile mănăstirii se contopesc cu liniştea amiezii şi doar mirosul proaspăt de tămâie din biserică aminteşte că aici, zilnic, se preaslăveşte numele Domnului. În curte, doi fraţi toarnă în tipare nişte dale de beton în marginea unei clădiri care, uscate, vor pava curtea aşezământului pentru a învinge noroiul dospit din ţărâna ploită. Părintele stareţ Serafim Rotaru este plecat cu treburi la Slobozia, iar ceilalţi fraţi se nevoiesc în ascultări. După ceva timp, intră pe poartă părintele Irineu Talpoş, întors de pe malul Ialomiţei, unde încărca nisip într-o remorcă pentru dalele amintite.
De la Sfinţia Sa aflăm că în această inimă de ortodoxie din Bărăgan se nevoiesc astăzi zece fraţi, cei mai mulţi veniţi din Moldova. Dar sunt şi din Maramureş, şi din Bucureşti.
Prea multe nu se pot spune despre aceşti călugări care îşi văd de-ale lor într-o lume din ce în ce mai înstrăinată, într-un loc mărginit de istorie şi rătăciri la un capăt, sărăcie şi nesiguranţă la celălalt. Doar Dumnezeu, deasupra tuturor, împarte cele ale vieţii, după măsura faptelor şi a vremurilor.
Aflăm de la părintele Irineu, un maramureşean care a dat răcoarea Rohiei pe cuptorul Bărăganului doar din dorinţa de a-L sluji pe Dumnezeu acolo unde este mai multă nevoie de El, că mănăstirea are un atelier de icoane, vaci, oi, capre, livadă, grădină şi fâneaţă din care se autogospodăreşte. Şi, ca în orice mănăstire, la Balaciu, se săvârşesc toate slujbele cele de obşte.
Tăcerea ziditoare dintre vorbe
Părăsim mănăstirea ştiind că, dincolo de puţinătatea cuvintelor părintelui Irineu, ca în ograda oricărui ţăran din Bărăgan, cele care vorbesc sunt faptele. Şi că, în tăcerea dintre vorbe, grăieşte mai mult taina. Pe care nu trebuie să o ispiteşti, ci să o înţelegi, căci nu se cade a grăi mai mult decât îţi este permis. Iar noi, văzut-am aici la Balaciu lucruri frumoase şi ziditoare, în scurta noastră trecere pe drumul ce leagă istoria şi credinţa de zilele şi zgura trăirilor noastre cotidiene între zidurile oraşului de beton.
sursa: Ziarul Lumina